Tocmai a inceput seara de UCL, aleg sa vad Roma vs. Real. De fapt este o extensie a unei zile de meci in campionatul de old boys. Am driblat, am marcat, am castigat si ne-am bucurat iar de acest fenomen uimitor, fotbalul.
Am realizat din nou ca aproape toate trairile sunt identice intre Olimpico si Romprim old-boys.
Pregatirea de joc, discursul antrenorului, incrancenarea duelurilor, bucuria golurilor si gustul dulce al victoriei.
Conduc timp de o ora, saptamanal, pana la teren, traversand Bucurestiul, cu dorinta si ambitia de a refuza sa las ghetele sus, in cui.
Nu ironizati niciodata doi fotbalisti de liga inferioara sau old boys pentru ca, efectiv, corpul participa in mod egal in ,,teatrul viselor ” la Man. United precum si pe sinteticul fara spectatori, dar plin de energie.
Desigur, lipsesc cele 2 miliarde € anual generate de UEFA, dar, paradoxal, tocmai grija banilor face ca senzatia din teren sa fie autentica.
Fotbalul nu se termina la 35 de ani, fotbalul reincepe, fara bani, dar cu mai multa pasiune, pana dupa 60 de ani.
Azi am avut 2 colegi de 60 de ani in teren, unul dintre ei a marcat in premiera dupa schimbarea prefixului.
Pariez ca doarme la fel de putin, dar fericit, in aceasta noapte, precum dupa golul de debut din tinerete.
Un coleg a aterizat de dimineata din Sydney si a tinut sa joace, iar altul a condus 5 ore de la Bacau, sa nu piarda jocul.
Stiu, in ochii analistilor e precum un joc antrenant de paintball in Padurea Baneasa imitand razboiul adevarat, dar ce conteaza daca adrenalina e identica?
Vedeti vreo diferenta? Nici Vestul fotbalistic nu vede.
O industrie adevarata se afla in spatele acestei platforme old boys in Occident pentru a mentine ,”focul” jocului viu in inima fostilor jucatori, indiferent de performantele lor.
M-as bucura ca FRF sa simta mai bine acest fenomen aducandu-l in lumina reflectoarelor.
E ca si cum realizezi ca exista viata dupa moartea fotbalistica.