Ștucan: „Sunt atât de multe legături între fotbalul românesc și grupuri de crimă organizată încât procurorii români ar avea de lucru 100 de ani de acum înainte!”

M-am tot gândit la jurnalistul Costin Ștucan. Să fiu dezamăgit ca m-a nedreptățit cândva? Să-l înfrunt că vede prea des meciuri necurate?

Sau mai degrabă să-i apreciez toată energia pusă în slujba meseriei şi a cititorilor, să recunosc că fără neobosita lui suspiciune n-am fi descoperit niciodată atât de multe nereguli și de ilegalități? Am ales a doua variantă și admit că este un om corect, un bun jurnalist de care presa sportivă are mare nevoie.

Un interviu foarte interesant despre ce înseamnă presa pentru Costin Ștucan, momentul de îndoială pe care l-a avut atunci când a scris un articol, cum a fost luat pe sus de securiștii din Algeria și evident…meciuri trucate 😊

Unde ai simțit că eşti mai eficient, în poziția de jurnalist sau în cea de moderator?

Hahaha. Ce întrebare grea!  Nu știu cum să traduc și să măsor “eficiența”. Îmi plac mult amândouă joburile și pot să spun că atunci când făceam doar unul dintre ele celălalt îmi lipsea. Te las pe tine, obiectiv, să spui unde crezi tu că sunt mai eficient. 😉

Implicarea ta in dezvaluirile Wikileaks ți-au influențat opinia legată de moralitatea sportului?

Cooptarea mea în proiectul internațional de investigație Football Leaks a fost o experiență incredibilă care mi-a permis accesul la o bază de date uriașă, plină de contracte, emailuri, tot felul de documente oficiale sau discuții informale din sportul mondial. M-am simțit ca un copil într-un magazin de jucării, doar că umblând printre atâtea documente, investigând și participând la întâlnirile în care era pusă la cale strategia editorială Football Leaks a tuturor publicațiilor implicate am realizat tot mai tare că publicul – și aici includ și media – habar nu are de amploarea corupției în sportul mondial. Sportul e viciat, iar sumele tot mai mare injectate în el fac drumul ireversibil. 

Uneori creezi scenarii în ceea ce priveşte rezultatul uni meci. Crezi ca acest lucru, fără o argumentare temeinică, ajută în dezvoltarea si promovarea acestui sport?

Amândoi am prins meciurile Cooperativei, eu ca ziarist, tu ca jucător. Știm la fel de bine că atunci când un portar fugea în spatele zidului sau sărea pe sub minge, când un fundaș experimentat uita să facă marcaj, partida respectivă avea deja un rezultat stabilit de dinaintea fluierului de start. Problema în fotbalul românesc este că meciurile de tipul celor practicate în era Cooperativei nu au dispărut. Ele au căpătat doar o altă dimensiune oferită de apariția pariurilor. Au fost multe investigații publicate în ultimii ani care au demonstrat implicarea unor oficiali de club, jucători, arbitri în partide trucate pentru pariuri. Uite, îți spun o chestie în premieră. Recentul caz izbucnit în Armenia are legătură cu fotbalul românesc. Sunt atât de multe legături între fotbalul românesc și grupuri de crimă organizată din România, Serbia, Bosnia, Rusia și chiar Asia încât procurorii români ar avea de lucru 100 de ani de acum înainte. Doar că autoritățile par insensibile la acest flagel, de aceea rolul jurnaliștilor devine și mai important. Nu știu cauza exactă a acestei indiferențe a autorităților, dar îți pot povesti fără nume o istorie care mi-a fost relatată de un fost mare arbitru. Acum câțiva ani, a petrecut un concediu împreună cu un alt fost arbitru, un înalt oficial dintr-un Inspectorat Județean de Poliție și cu un angajat important dintr-o direcție regională a Fiscului. Polițistul și omul de la Fisc aveau un șofer pe care-l trimiteau zilnic la Viena cu instrucțiuni de a prelua – un drum de câteva ore bune – și de a paria sume importante de bani pe meciuri internaționale recomandate de al doilea arbitru implicat în poveste.

Îmi aduc aminte cu plăcere de primele noastre contacte, cantonamentul din Cipru din 2000, cu echipa națională pregătind EURO 2000 sub îndrumarea lui Emerich Jenei. Ți-ai dorit vreodată să faci parte din strategia de comunicare la FRF?

Nu, niciodată. Este exclus să accept vreodată un rol de comunicare într-o structură sportivă. Iar amintirile mele din 2000 sunt la fel de vii ca ale tale. Dar nu știu dacă-ți aduci aminte, noi ne știm încă din 1995 când tu erai un puști promițător venit la Steaua să iei fotbalul românesc pe sus. Eram atât de tineri, 25 de ani au trecut ca și cum n-au fost.

Am o intrebare pentru toti invitații blogului meu. Care este în viziunea ta Top5 all-time din fotbalul Mondial?

Pfaaaaaa. Tu vrei să-și dea un ziarist cu părerea? Să mă ia lumea cu “Ștucaneeee, te pricepi și tu acum? Unde ai jucat fotbal?”. Dar o fac pentru tine. Topul meu este:

Pele
Maradona
Messi
Ronaldo
Cristiano Ronaldo

„Cu Boloni am asistat la cea mai impresionantă demonstrație profesională, petrecută într-un cadru neconvențional”

Ai practicat vreodată fotbal indiferent că e amator sau profesionist?

Da, în curtea școlii și cu colegii din presă. :))) Știu că i-am făcut odată o entorsă lui Tolontan, dar era vina lui. Avea glezne de cristal ca finlandezul Litmanen. I-am pus o contră, apoi am auzit un “auuuu” puternic și l-am văzut pe redactorul meu șef, alb la față, prăbușit în agonie. Țin minte și acum bășcălia celorlalți: “Gata, de mâine îți cauți de lucru!”. Episodul ăsta poate spune multe despre stilul meu de joc, deși eu mă consideram un pic mai rafinat decât un tăietor de lemne.

Cum vezi viitorul presei tipărite? Tu personal ai trecut în totalitate la online sau mai citești și clasicul print?

Nu vrei să te faci ziarist? Pui întrebări grele. Citesc online și print, nu am preferințe. Singura problemă e că cititul online îmi obosește ochii. Sau poate e de la vârstă. Un lucru e, însă, sigur: cărțile le prefer pe hârtie. În ce privește viitorul printului mă simt prea mic să vorbesc despre asta. Cred, însă, că trebuie să ne întrebăm mai întâi care va fi viitorul planetei ăsteia. Dacă aș cunoaște răspunsul, poate aș avea un indiciu despre cum să-ți răspund la întrebarea despre print.

Sunt situații când ai realizat după un articol critic că te-ai înșelat și că cel în cauză nu merită critica?

Hahahahaha. Tu vrei să-ți răspund că da, că am greșit când am scris despre tine?! O să te dezamăgesc, sper să nu te superi, dar am avut un sentiment foarte ciudat doar atunci când a murit Nae Manea. Făcusem un interviu cu el și cu fiul lui, Costin, ei și-au dat acceptul să înregistrez discuția și să o redau, doar că redarea mot-a-mot a acelui dialog a însemnat o discuție foarte interesantă despre interese oculte și întâmplări bizare din lumea impresariatului. Nae Manea s-a supărat foarte tare, își iubea foarte tare băieții și credea că interviul le face rău. La scurt timp a aflat că e grav bolnav, iar după câteva luni s-a prăpădit. Am avut atunci un moment foarte delicat, îmi pierdusem și eu mama cu puțin timp în urmă. M-am gândit mult dacă aș mai fi scris interviul dacă aș fi știut că Nae Manea era bolnav. Am fost cuprins de îndoieli. Am scris un text, evident, tardiv, în care i-am cerut iertare lui Manea pentru supărarea produsă. Aș prefera să nu mă întrebi dacă aș mai fi scris interviul.

Cum vezi presa sportivă româneasca față de cea internațională? E acelaşi decalaj valoric ca în cazul fotbalului?

După ce am fost solicitat să particip în proiectul Football Leaks, în care au fost implicați sute de ziariști de la publicații importante din Europa, și după experiențele din anii petrecuți alături de colegii din European Investigative Collaborations cred că pot afirma fără să mă hazardez că jurnalismul sportiv românesc nu e departe de cel internațional. Să știi că există obiceiuri nocive peste tot, inclusiv la publicații mari. La fel cum există jurnaliști sportivi de valoare în România. Am colegi foarte buni, mult mai buni decât mine, cunosc jurnaliști sportivi foarte buni la site-urile concurente.

Ai un moment de neuitat din această frumoasă meserie de jurnalist?

Greu de ales. Dar am o amintire pe care o voi păstra toată viața. Se întâmpla în 2000, în turneul algerian al echipei naționale. Am mers la Annaba, un oraș situat la 600 de kilometri est de Alger, aproape de granița cu Tunisia. Orașul era situat la Mediterană, iar la periferia sudică începeau munții Atlas. Am nimerit în plin Ramadan și într-o perioadă politică agitată, când fundamentaliștii omorau oameni nevinovați în satele situate la periferia Annaba. A fost o experiență șocantă pentru mine, aveam 23 de ani și țin minte și acum că m-am trezit preluat de ofițerii de Informații (Securitatea algeriană) direct din aeroportul din Alger și dus fără explicații într-un hotel, în așteptarea unei ultime aprobări. Am trecut prin momente de spaimă, dar am sfârșit prin a lega o prietenie de moment cu cei doi securiști. Urcat în avionul de Annaba, trecut printr-o furtună, la aterizare am fost luat de pe pistă de un coleg de minister de-al celor doi, dar deja eram avertizat de prietenii din Alger. Bagajul mi-a fost luat direct din cală fără să mai treacă prin vamă, iar securistul a avut timp de două săptămâni rolul de a mă păzi oriunde mergeam. Mă lua dimineața din hotel și mă aducea seara. Într-o zi, când traversam o piață, cineva a făcut o mișcare spre noi, cei doi ziariști români veniți în Algeria, iar securistul îmbrăcat în civil a dus brusc mâna la spate, lătrând ceva în arabă. Totul s-a întâmplat prea rapid pentru a pricepe, dar în taxi ne-a arătat că la spate avea un pistol. Dar amintirea care-mi rămâne în minte și mai pregnant este cea a discuției cu selecționerul Ladislau Boloni, în camera lui de hotel, imediat după unul dintre cele două meciuri amicale cu Algeria. Boloni ne-a invitat pe mine și pe Viorel Tudorache la el în cameră, a dat drumul înregistrării partidei și a analizat meciul de față cu noi, ziariștii. Stătea în fotoliu într-o poziție comodă, cu picioarele ridicate pe un perete, și explica ce i-a plăcut și ce nu la jucătorii naționalei. A fost cea mai impresionantă demonstrație profesională, petrecută într-un cadru neconvențional, la care mi-a fost dat să asist în cariera mea de jurnalist de până acum. Boloni a fost selecționerul care a știut să se apropie cel mai mult de presă, impunând în același timp respect, și omul care mi-a inspirat cea mai mare încredere că știe ce face în postul respectiv. Modul în care comunică Rădoi îmi amintește un pic de el.