Înaintea marilor derby-uri, precum Steaua-Dinamo, îmi aduc aminte cum ne pregăteam mental. Arsenalul antrenorilor din anii ’90 era puțin diferit. Se miza mai mult pe forța ofensivă a propriei echipe decât pe anihilarea adversarului, abordare frecvent întâlnită azi.
Automatismele lucrate la antrenament pentru dezvoltarea jocului și aportul jucătorilor decisivi din echipă reprezentau calea spre victorie.
În ceea ce priveşte partea mentală era și mai simplu, cu rezultate incontestabile.
Intrarea în atmosfera jocului se producea de dimineață, cu ajutorul publicului. Invariabil, după micul dejun, peste 100 de suporteri așteptau în fața hotelului pentru o poză sau un autograf cu favoriții, fiind setați să reziste oricât era nevoie.
Aerul ăsta plin de energie pozitivă inhalat de la prima oră ne scutura de orice gând, canalizându-ne pe traiectoria meciului. Ne scutura de letargie și, de la prima oră, simțeai responsabilitățile zilei.
Azi sms-urile de la fani și prieteni te ambiționează. Antrenorii apelează la Al Pacino şi industria filmului pentru a energiza sportivii, alegând deseori din YouTube secvențe motivaționale.
În schimb în Ghencea, în mileniul trecut, înaintea unui Steaua-Dinamo, o simplă reacție a fanilor declanşa toată motivația din lume pentru a învinge marele rival.
Când ascultam cu atenție la obişnuita şedință tehnică de sub tribuna a 2-a, parcă la un semnal, mii de fani începeau sa bată din picioare cu putere, generând o senzație de cutremur .
Tot stadionul vibra, iar teama, emoția sau slăbiciunea fizică primeau pilula magică de motivație.