Unul dintre cei mai echilibrați moderator de emisiuni sportive. Începuturile în presă: Radio Delta, Mediafax, Ziua, Antena 1. Patru ani de jurnalism la Pro TV, perioadă în care a trăit pe viu Mondialul din ”98, aproape de echipa națională a Românei, participantă pentru a șaptea oară și a treia oară consecutiv la turneul final. De zece ani încoace, își dă întâlnire zilnic cu fanii fotbalului la Digi Sport Special. Tot la cald, înaintea, în pauza și la finalul meciurilor care ne țin cu sufletul la gură. De zece ani încoace, se definește astfel: ”Am două pasiuni: jurnalismul și fotbalul. Pentru mine, fotbalul înseamnă pasiune, suferință, competiție, mândrie, emoție, luptă. Adică viață! Redusă ca timp la 90 de minute și ca spațiu la dimensiunile unui stadion.”
Primul gând cu tine îl am din anii 90 când făceai muncă de teren, comunicând la interviuri. După 25 ani de televiziune, ce te mai motivează ?
Tare! De obicei, noi, jurnaliștii, scoatem în evidență primele impresii/amintiri despre unii fotbaliști! 😊
Sună mult 25 de ani, dar nici nu știu când au trecut. Plus că munca asta a fost diversă, am făcut o grămadă de lucruri, de la scris știri la reportereala de teren, de la moderat emisiuni la produs jurnale, de la comentarii de meciuri la pus voce pe promo-uri. Numai editare video nu am făcut! Și acum mă întreb de ce nu m-oi fi apucat și de asta, măcar elementele de bază.
În fine, hai să-ți răspund: mă motivează adrenalina emisiunilor live. Asta în primul rând! Mi se pare că nimic nu se compară cu asta. Poate doar o finală de Champions League 😊. Imi place să fiu live, să gândesc rapid, să iau decizii imediat, să transmit informația relevantă publicului.
Pe lângă asta, mă motivează să stau de vorbă cu oameni interesanți. Să găsim și să scoatem la lumină lucrurile frumoase din fotbal. Pentru că întuneric e destul. Mai e și pasiunea pentru fotbal. Acum 20-25 de ani, aș fi pus argumentul ăsta pe primul loc. Acum a ajuns pe locul 3. Pentru că nici fotbalul nu mai e cel pe care îl iubeam eu acum 30 de ani. Și nici eu nu mai sunt cel de acum 30 de ani. Ne-am schimbat amândoi. Dar asta-i altă poveste…
Îmi dau seama cât de mult îmi place ceea fac atunci când nu fac. Când sunt liber sau în vacanță și se întâmplă ceva (cu adevărat) important, nu mă simt bine. Îmi lipsește prezența acolo, live. Noroc cu facebook, mai comunic acolo când e cazul.
Ai jucat fotbal în adolescență?
Nuuuu…. Doar în fiecare zi! 😊 Dar nu legitimat la vreun club. Am jucat la școală și între blocuri. În „bula” mea eram ok, decent, dar mi-am dat seama că nu sunt vreun talent. Apogeul carierei mele a fost pe la 14 ani, când am jucat în echipa școlii, în campionatul orășenesc. Am jucat fundaș dreapta. Era să dau și un gol! 😊 Din păcate, nu am reușit să depășim faza grupelor. Cred că mai am pe undeva cronicile pe care le-am scris despre meciurile alea.
Cred că nu mai e un secret, susții din inimă Liverpool. De unde această apropiere?
Contactul cu fotbalul de afară era destul de redus când am facut eu ochi în fotbal. Nu ajungeau la mine reviste sau ziare străine, nu aveam o cultură a fotbalului mondial, doar ce mai citeam în Sportul și de prin cărți. Așa că priveam cu mare interes adversarele echipelor românești din cupele europene, atunci apăreau mai multe informații despre echipe de afară.
Când Dinamo a jucat cu Liverpool, în 1984, am început să aflu mai multe despre ei. Plus că impuneau ca istorie și performanțe. În timp, în afară de fotbal, m-am apropiat destul de mult de spațiul britanic. Îmi place UK, îmi plac multe locuri de acolo, câte am apucat să văd, îmi place politețea lor aparent excesivă, îmi place verdele lor din gazon și păduri, îmi plac casele englezești, îmi place Edinburgh, îmi plac satele lor pescărești, îmi place Londra, îmi place Crăciunul în Anglia, îmi place când văd la o pensiune scoțiană un semn de „Păstrați liniștea! Nu deranjați veverițele!”. Îmi place muzica lor, de la Beatles la Pink Floyd, trecând prin DireStraits, ShirleyBassey și continuând cu Chris Rea și atâția alții. Așa că fiorul pentru Liverpool l-am îmbogățit cu „feeling”-ul pentru spațiul britanic.
Și, nu în ultimul rând, îmi place fotbalul lor. Nu doar acum, când Premier League e mare și tare. Am avut o perioadă în Pro TV când m-am ocupat de un serial despre Cupa Angliei, trebuia să vizionez tot, nu aveam script la el, trebuia să aud comentariul și apoi să adaug eu comentariul meu. Am văzut zeci de ore de meciuri incredibile din FA Cup, de la finale pe Wembley la rejucări între granzi gen Liverpool și no-name din liga a cincea, jucate pe noroaie mai mari decât în Ghencea de acum 20 de ani. Dar, cel mai mult la fotbalul din Anglia îmi place freamătul tribunei. La o pasă greșită, la un corner, la un fault… nu mai zic la gol! Tribuna e acolo. E pe teren. E incredibil!
Revin la Liverpool. Feblețea pentru LFC a crescut odată cu trecerea timpului. Și cu apariția, ascensiunea, triumful și retragerea unuia dintre puținii mei idoli din fotbal: Steven Gerrard. Un fotbalist fabulos. „Pure class” – ar zice englezu’. Iar relația mea cu LFC s-a înveșnicit după Istanbul. Numai Liverpool poate crea așa ceva! A mai încercat Man Utd în 99 un scenariu de thriller în finala cu Bayern. Apă de ploaie pe lângă Istanbul 2005! 😊
Ai făcut mii de interviuri și emisiuni. Exista unul de neuitat pentru tine?
Am multe de neuitat. Dacă e să aleg un singur exemplu… hai, lasă-mă două!
Primul. O emisiune făcută la sport.ro cu Walter Zenga, o am pe un dvd, pe undeva… Un fotbalist imens, dar și un interlocutor excelent. Am văzut atunci o diferență incredibilă între invitații din fotbalul nostru și un mare nume de afară. Ai noștri sunt mai ca noi, mai ca societatea noastră. Mai crispați, mai suspicioși. Walter a vorbit cu o naturalețe debordantă, cu toate că era prima oară când ne întâlneam. A fost o discuție frumoasă, la obiect, nici nu am știut când a trecut o oră.
Al doilea exemplu este o serie de emisiuni cu Gică Hagi. Am fost de vreo 3 ori doar noi doi în platou, la Digi. Mă impresionează ambiția lui, energia pe care o degajă, pasiunea dusă până la extrem pentru ceea ce face. Vorbește non-stop despre fotbal, nu are timp de pierdut, este concentrat sută la sută. Orice întâlnire cu Hagi este un privilegiu dacă știi să extragi esența lucrurilor pe care le spune, sensul corect al muncii în fotbal. După o oră și jumătate, ies din emisiune năucit de viteza lui de gândire, de capacitatea lui de efort, de viziunea asupra jocului, de execuțiile lui magistrale. E unul dintre puținii care întâi și-au suflecat mânecile, a trecut la treabă și abia apoi a vorbit. Deși putea vorbi fără să-și mai suflece mânecile.
Îți mai zic ceva: cele mai ușoare emisiuni sunt cele cu oamenii care au ceva de spus. Iar cele mai frumoase emisiuni sunt și cele mai ușoare! 😊
Am lansat în blog o provocare, Top 5 jucători all-time. Care este topul tău?
Îți pot spune clar care este Top 3. În Top 5 ar fi mai mulți, dar în Top 3 am certitudini: 1. Gică Hagi; 2. Diego Maradona; 3. Steven Gerrard. În rest, cine vrei tu dintre Ronaldo, Ronaldinho, Socrates, Zico, Zidane, Platini, Balaci, Cristiano, Messi, Pele, Maldini, Baresi și mai sunt.
Ce planuri ai pentru viitor din punct de vedere profesional?
Să mă adaptez cumva la mediul on-line. Nu știu exact ce înseamnă asta, am avut și mai am câteva tentative, dar cred că într-o zi vom exista doar on-line. Din păcate…
Foarte mulți oameni au făcut ceva special, ceva în premieră sau au învățat ceva nou în perioada de izolare. Tu ai făcut ceva inedit?
Sigur! M-am tuns singur! 😊 A ieșit mai bine decât mă așteptam! Și tot pentru prima dată am tuns și gazonul.
Care este antrenorul tău preferat și de ce îl admiri?
Am crescut cu Mircea Lucescu. A preluat naționala când am făcut eu ochi în fotbal. Am crescut împreună cu el, selecționerul. La vârsta viselor în fotbal, pe la 10-15 ani, mi-a oferit 1-0 cu Italia, 1-0 pe Rasunda, 1-1 la Bratislava, 1-1 cu Spania la Euro, 1-1 cu Anglia pe Wembley. Știu, au fost și dezămagiri, 0-1 cu Irlanda de Nord și ratarea Mexic 86… Dar îmi plăcea și îmi place antrenorul Mircea Lucescu. Timpul a confirmat valoarea.
Acum îmi place Jurgen Klopp. Orice spune Klopp e un model, un exemplu. N-am fost prin preajma lui, dar îndrăznesc să cred că și ceea ce face este la fel.
