Se întâmplă des în fotbal ca noul jucător venit în club de la rivale și nu numai, să parcurgă o serie de proceduri și reacții, pentru a îmblânzi noua comunitate de suporteri. Își pune noul fular, sărută steagul, declară că i s-a împlinit un vis din copilărie și amintește că „trăiește” doar pentru ziua primului derby cu rivalii de-o viață.
Până aici totul este relativ normal și face parte din frumoasa lume a fotbalului, ce implică transferuri de jucători bianual și emulația care cuprinde masa suporterilor, când aterizează noua vedetă, indiferent din ce colț al lumii.
O categorie aparte o reprezintă trecerea de la o rivală la alta.
Sunt nenumarate exemple în Vest, când Figo ajunge la Real ,,furat de la Barca” și suportă un val de acuzații și bombardamente cu ouă sau mai aproape de azi, Higuain de la Napoli la Juve, ceea ce a provocat adevărate reacții extreme din partea suporterilor „trădați” (ăsta e termenul în accepțiunea lor).
Avem și cazuri celebre autohtone, când Stelea ajunge de la Dinamo la Steaua și mai târziu, chiar la Rapid sau Danciulescu, pleacă de la Dinamo la Steaua, devine golgeter ,,militar” și se întoarce dezinvolt și cu același apetit de gol la Dinamo, paradoxal, în apostrofarea ambelor tabere.
Ideea principială este că suporterul trebuie să înțeleagă, dincolo de focul care-l cuprinde, că fotbalul este o profesie, iar jucătorul este profesionistul care muncește zilnic, cu sacrificii, pentru a atinge obiectivul echipei și implicit visul suporterului din fiecare weekend și la sfârșitul sezonului.
Iar fotbalistul trebuie să realizeze că, nimic altceva decât performanța, nu-l va menține în sufletul suporterilor și că, înjurarea precedentei echipe, nu-l va face decât să piardă respectul opiniei fotbalistice și să-și arate slăbiciunea, că doar e mai simplu să-ți înjuri foștii suporteri, decât să pui umărul la ,,ridicarea” unui trofeu.
Iar exemplul lui Danciu-gol, stă mărturie, cum că așa nu se face, în ceea ce privește gestionarea relației cu suporterii noi.
Doar talentul, munca la extrem și zecile de goluri, l-au salvat și a rămas o legendă dinamovistă, dar este o excepție.
Pe scurt, am trăit și eu această experiență, de la Steaua la Rapid.
În primele săptămâni, am suportat înjurături, pentru că nu voiam să înjur tabăra stelista, până la momentul derby-ului cu Steaua.
Am câștigat cu 3-1 Ghencea, dupa zeci de ani, cu Mircea Lucescu la timona și eu am făcut un joc bun. A doua zi, la întâlnirea de sărbătorire a victoriei de la ProRapid cu suporterii, am accentuat, că ăsta este motivul venirii mele la Rapid, să joc bine și să câștig trofee și nu să înjur foștii suporteri, pentru că, în mod logic și actualii vor deveni într-o zi trecut și nu vor aprecia un comportament identic. Am fost in contiuare iubit si respectat la Rapid urmand multe alte victorii istorice împotriva Stelei (5-0 Supercupa Romaniei), trofee castigate și am devenit un mic exemplu pentru mai tinerii fotbaliști.
Ulterior, un fotbalist mai mare decat mine, s-a comportat identic, Stelea.
De aceea azi, Bogdan Stelea este bun național și nu doar în patrimoniul lui Dinamo.
Sunt într-adevăr câteva cazuri în istoria fotbalului, în care și photoshopul cu update-ul la zi refuză să accepte în poză de grup ca Totti să fie in tricoul lui Lazio, Messi în albul madrilen, Zanetti diavol milanez sau păstrând proporțiile campionatului nostru, un Lacatus la Dinamo (aici nu se modifică proporția, respectând valoarea lui Laca), un Nae Stanciu, Sapunaru, Pancu altfel decât în vișiniu sau Andone, Orac, Dinu stelisti.
Peste ani, copiii tăi vor fi mândri de istoricul din Youtube, cu victoriile tale și nu cu momentele de agresivitate verbală, tocmai împotriva foștilor camarazi.
Și dacă tot e zi de meci, indiferent de culoarea tricoului: Hai, Romania!!!